Excursie la CHIȘINĂU, BECIURILE CRICOVA, MĂNĂSTIREA CĂPRIANA
Mi-am dorit foarte mult să ajung la Chișinău. Voiam să cunosc oamenii care vorbesc aceeasi limbă cu noi, care au fost smulși din coasta noastră, lăsându-ne un gol imens acolo, lângă inimă. Dar, prima dată a fost cu ghinion, pentru că s-a stricat autocarul, iar din excursia aceea rămânând cu niște scrumbie cumpărată din piața Chișinăului, pe care nu am avut curaj să o mănânc, după orele petrecute în soare, pe marginea unui drum necunoscut.
Acum, când am văzut anunțul cu excursia, mi-am încercat norocul a doua oară. Eram împărțiți într-un autocar și un microbuz, iar doamna Dana făcea naveta între noi pentru a ne spune despre istoria atât de zbuciumată a Moldovei, sora noastră de peste Prut. În timpul acesta , noi priveam satele românești cu acoperișuri de azbest, câmpiile revenite la culoarea vieții după ultimele ploi, viile lucrate sau nu, pădurile care ne însoțeau drumul.
Ne-am oprit la Mănăstirea Ciuflea din apropierea centrului comercial, o mănăstire grandioasă, cu o culoare albastra ieșită din comun, cu un acoperiș în stilul bizantin. Am intrat înăuntru, ne-am închinat, am stat puțin la slujbă și ni s-a părut ciudată aceasta slujbă, deși oficiată în limba română, părea diferită de a noastră.
Ne-am împărțit pe grupuri și am plecat să explorăm orașul. Întâi am schimbat leii noștri cu lei moldovenești, am mers în marele magazin Unic, apoi în piață. Lume de lume, zgomot, vorba moldovenească amestecată cu cea rusească. Alimente, bomboane ” Bucuria”, fructe confiate așezate in vrafuri, tot felul de mirodenii pentru bucătărie și etichete care mi-au întărit legătură noastră strămoșească:
” prostire de ogheal”, ” sutieni”, ” zamă de curechi”. Noi mergeam de la tarabă la tarabă, pazindu-ne gentile de ” talhari”, așa cum anunța șeful pieții la un microfon nevăzut.
Fetele au cumpărat niste unt de casă și ” prostire”( lenjerie de pat). Am negociat cu un moș ,care vindea conserve de pește, din marfa așezată direct pe trotuar. Alături de el erau alte ” băbuști”, care vindeau ciorapi de lână, ilice sau haine purtate .
Am colindat prin Chișinău mergând la pas. Am vazut Parlamentul, ne-am fotografiat lângă statuia lui Eminescu și ne-am odihnit alături de Veronica Micle. În parcul Ștefan cel Mare era ” Târgul etniilor”. Ne-am oprit la standuri, am stat de vorbă, am facut poze. Pe o scenă mare erau artiștii reprezentați de fiecare etnie în parte. Jucau și chiuiau de ni se rupea inima. Și unde nu ne-am așezat noi bagajele jos și am început o horă, de s-au prins mulți moldoveni cu inima mare ca a noastră. Iar niște operatori de televiziune s-au întors spre noi, filmându-ne ca pe mari dansatori. Dacă am fi stat pe seara în Chișinău, ne vedeam la Televiziunea Moldovenească.
Într-un colț niște ucrainence cântau cântece moldovenești, acompaniate de un acordeonist știrb. Ne-am alăturat grupului, cerând cântecul ” Trandafir de la Moldova”, pe care l-am ” bâjbâit” neștiind versurile. Apoi am cântat cântecul Zenaidei Jula ” E sărbătoare si răsună muzica”. Flămânde priveam la standurile încărcate, care erau doar pentru oficiali. Totuși, niște rusoaice zdravene au înțeles că ne este foame și ne-au dat niște plăcinte. Ne-am fotografiat cu ele, repetând singurele cuvinte pe care mi le aminteam : ” oceni haraso, spasiba”, zicându-le ca sunt” precrasnai”!
Am luat-o la pas spre autobuz, zicând că ma dor fluierele picioarelor. Deja am mers pe jos 15 km.
Am plecat spre Cramele Cricova. Doamne, auzisem de locul acesta magic, îmi doream să ajung si eu, dar nu credeam că visurile mi se vor împlini vreodată!
Un ghid vesel și pus pe glume ne-a pus să ne îmbarcăm în trei trenulețe, apoi am intrat în tunelurile săpate într-o veche carieră de piatră. Era curent, ne fâlfâiau hanoracele, baticele și noi mergeam prin galeriile slab luminate ca într-o alta lume. Ghidul s-a oprit și ne-a spus despre legenda călugărului care trăia într-o peșteră, ascunzând niste butași de vie, după ce mai marii vremii au dat ordin ca toate viile să fie tăiate. Pentru gestul lui a fost bătut, schingiuit, iar sunetul scos Krak( strigăt) a dat numele podgoriei de mai tarziu. Eu am citit că numele venea de la crăcile ( crengile)- puse ca o poteca peste apa ce înconjura întinderea.
Cramele Cricova au peste 120 de km, dar noi , bineînțeles că nu am parcurs atat. Fiecare tunel avea denumirea vinului pe care îl adăpostea: Strada Cabernetului, bulevardul Șampaniei, strada Feteasca neagra. Din loc în loc erau butoaie uriașe în care fermenta vinul. Spunea ghidul că unele vinuri se maturau în câteva luni, altele în doi-trei ani. Informații despre cules, despre felul cum se transformă vinul am aflat mereu. Ghidul explica, zâmbea și mai arunca câte o glumă, sau făcea legătura cu o legendă, un eveniment, sau un personaj. Nu știai unde este linia între real și imaginar. Doar o stare de bine. Ne-a dus în depozitele cu vinuri alese, ne-a explicat cum muncitoarele întorc aceste sticle la doua zile, cum se obține un vin bun. Peste tot era un praf gros și îmi venea să scriu pe o sticla, zâmbind în sinea mea de întâmplarea în care cineva a dat o avere pe un vin de colecție și servitoarea a șters indignata praful de pe sticlă, praf care îi dădea valoare. Am văzut colecții întregi , pereți căptușiți cu sticle, vin rar, dar și sălile vestite: ” Sala președinților, Odaia mare, Sala mării ( aici a fost fundul Marii Marmației), sala șemineului”. M- a impresionat bisericuța de sub pământ, unde cineva citea cărți de rugăciuni, iar lumânările aprinse ne aminteau de credința puternica a moldovenilor .
Într-o sala mare, caldă, ne așteptau pahare cu must și, pe un ecran uriaș, s-au derulat imagini cu ceea ce ne povestise ghidul până atunci. Încălziți de mustul pișcăreț am trecut prin tunelele înalte de 3-4 m , admirând amforele grecești, obiectele vechi precum plugul, teascul, căruța, dar și sculpturile în relief, vitraliile și vitrinele cu vinul de colecție , ca acela ” Sărbătoarea Paștelui ” luat din colecția lui Goring. Peste tot simbolul viței de vie domina sub toate aspectele.
Am cumpărat sticle de vin sau spumant și am ieșit la suprafață foarte încântați de cele văzute sau auzite. A fost o experiență unică, pe care nu cred că mai am ocazia să o repet.
După cumpărăturile făcute la un magazin cu specific pescăresc, am pornit spre Mănăstirea Căpriana. Se întunecă și îmi ziceam în minte că nu a fost să fie, s-o văd nici de asta dată. Dar, când am oprit la poarta uriașă, se îngâna ziua cu noaptea. Am înconjurat biserica urcând in pantă. Deodată, în fata noastră s- a arata în toata splendoarea biserica domnitorilor Căpriana, biserica purtând numele unui călugăr Chiprian. Se spune că este ctitoria lui Alexandru cel bun, dar fiecare domnitor a făcut ceva în timp: Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Vasile Lupu. Uneori o refăceau din temelii, alteori construiau pe ceea ce găseau. Ca toate mănăstirile a trecut prin timpuri grele( cutremure, dezastre, subordonarea către Sf. Munte), cazarmă, ( in timpul stalinismului era considerata o frână împotriva colhozurilor care se întemeiau atunci). Iată ca lucrarea lui Dumnezeu a ajuns până in zilele noastre, ca să ne bucure sufletul și să ne întărească în credință.
Când am intrat în mănăstire doar câteva lumânări pâlpâiau galben. Am simțit o emoție extraordinară. Eram acasă! Așa cum în peștera sfintei Teodora am intrat tot pe întuneric și am simțit că locul acela mă cheamă, mă ocrotește… Un călugăr a aprins niște becuri, micșorând emoția, dar arătând splendoarea acestei clădiri, cu cupole impunătoare care au împrumutat modelul rusesc( rotunde), dar și picturile cu icoane mari din care ne priveau sfinții părinți împreună cu Iisus si Maica Domnului. Îți mulțumim, Doamne, că ne-ai ajutat și astăzi!
În autocar, într-o atmosferă de poezie și cântece, nici nu simțeam oboseala zilei, pentru că prea ni se ridicaseră inimile. Doar întârzierea în vamă ne-a cam întunecat bucuria, dar faptul că am ajuns întregi acasă, că am văzut ceea ce puțini oameni au norocul să vadă, ne-a luminat inima din nou!
Multumim, doamna Dana, pentru aceste minunate clipe! A fost o excursie pe care n-o voi uita curând! (by Angelica Manole)
